Carrefour si simtul proprietatii neingrijite

Fetele mele au vazut ca se pregateste un apus superb, asa ca s-au gandit ca o iesire aproape de casa ar fi tocmai buna.

Au inceput sa pregateasca masina si le-am ajutat si eu. N-am inteles de ce ma tot dadeau jos din portbagaj si-mi spuneau sa fiu cuminte. Asa e, pesemne, atunci cand vrei sa ajuti si nimeni nu ti-a cerut, de fapt, ajutorul. Sa-mi notez ca asa sunt oamenii!

Abia mai tarziu am inteles ca au scos ladita cu „de-ale masinii”, au pliat banchetele din spate si apoi au adus patura mea preferata pe care au intins-o frumos pregatindu-mi un ditamai locul, sa am conditii de print. Deci aveau dreptate. Ma bagasem ca musca in lapte. Buna lectie!

In sfarsit, ne-am urcat in masina si am plecat.

N-am mers foarte mult, dar am avut grija sa latru la toate masinile intalnite in drumul nostru. Mi-ar fi placut sa ma inteleaga soferii ce le spun.

– Hei, tu, de ce nu semnalizezi and schimbi banda?

– Si tu, de ce nu respecti distanta intre masini? Daca apare o situatie critica o sa urli ca accidentul s-a produs pentru ca omul din fata ta a pus frana brusc….incercand sa evite un caine care traversa neregulamentar. Pai vezi?!…

– Si tu, de ce nu respecti viteza legala?

Nu am avut vreme sa rasuflu. In traficul bucurestean se intampla atat de multe lucruri anapoda, incat, pur si simplu n-ai vreme sa respiri. Mai mult decat atat, mi-am dat seama ca daca eu as fi la volan, din pricina celorlalti, probabil nu as putea sa respect chiar toate regulile si asta ma intristeaza.

Dar nu despre trafic voiam sa va povestesc azi.

Am ajuns intr-un loc….intr-un loc maaaaaaareeeeee de tot. Acolo, in locul ala erau niste cladiri – mari si ele – insa distanta dintre ele era apreciabila. In plus, un camp imens, lasat total in paragina. Imi amintesc ca am mai fost pe aici cu ceva vreme in urma. Era mai curat.

Fetele mele au parcat masina regulamentar si am coborat.

Doamne, cata bucurie pe mine sa alerg pe un asa camp!

IMG_0153Fetele au intins pe iarba neingrijita o rogojina, mi-au scos jucariile din masina. Eu stiu ca nu am voie sa plec departe de ele. Nu de alta, dar e de datoria mea sa le pazesc, chiar si intr-un loc atat de pustiu ca asta, sau poate mai ales din pricina asta. Am alergat putin sa-mi dezmortesc picioarele si apoi m-am intins langa ele facandu-mi treaba cu o minge pe care nu reusesc sa o sparg, desi ma muncesc la ea zilnic.

Ele admirau cerul, faceau poze si vorbeau de-ale lor. Tare imi place atmosfera asta!

Nu stiu cat sa fi durat sederea noastra acolo…o jumatate de ora, poate mai putin….

Apare un domn imbracat in uniforma. Pare suparat. ESTE suparat. Imi dau seama din tonul vocii lui. Stapana mea apuca lesa, semn ca tebuie sa fiu si mai cuminte decat pana atunci.

– Nu aveti voie sa stati aici! – zice el

– De ce? – intreaba stapana mea

– Este proprietatea Carrefour! Trebuie sa plecati imediat!

Nu stiu cine e Carrefour asta si ce vrea de la noi. Ma gandesc ca o fi vreun alt domn intr-o uniforma si mai importanta si, probabil, mult mai suparat ca acesta. Nu stiu nici cum poti fi suparat intr-o zi atat de frumoasa, dar asta este alta poveste.

– Dar nu este nici un semn ca nu avem voie sa stam un pic pe iarba, desi spatiul este intr-o paragina totala. Daca nu va suparati, mai stam 15 minute sa prindem luminile asfintitului si plecam.

Simt ca stapana mea se straduieste sa ramana calma asa ca eu consider necesar sa ma asez in pozitia de paza. La o adica!….

– Nici un 15 minute! Campul asta este proprietatea Carrefour si nu aveti voie sa stai aici nici un minut!

Ne-am strans bagajele si am plecat. Era o unda de tristete in sufletele noastre. In fond, nu facusem absolut nimic rau. Nu am stricat nimic, nu am deranjat pe nimeni, ba chiar aveam si pungute speciale pentru gunoi pe care le-am luat cu noi. Stateam pe iarba – eu jacandu-ma, ele facand fotografii…

Cand eram eu mai tanar am plecat cu stapana mea la Monte Carlo. Ne plimbam foarte mult pe malul marii. Intr-o buna zi, stapana mea a urcat cativa pasi, parasind aleea, pe munte. Vazuse niste plante. Statea ingenunchiata langa ele si vorbea cu ele asa cum vorbeste si cu mine. Langa noi a aparut un domn in halat de casa si cu pipa. Stapana mea s-a simtit tare prost cand a auzit ca aia era gradina omului. Nu avea gard si de aceea isi permisese sa urce un pic sa admire plantele. Nu stia cum sa-si mai ceara scuze, saracuta… Credeti ca domnul acela s-a suparat? Nici vorba! Ne-a invitat la micul dejun. Am uitat sa va spun ca era foarte devreme.

Am urcat ceva pe muntele acela si cand am ajuns la casa acelui domn am fost foarte impresionat de arhitectura casei si a gradinii. De sus se vedea cu totul si cu totul altfel.

Era bucuros de oaspeti si fericit ca a intalnit o persoana careia ii plac plantele si animalele atat de mult. Cat au stat ei la povesti eu am primit cele mai alese bunatati, asa ca am avut o gramada de treaba. Cu toate acestea nu am putut sa nu sesizez cat de frumos e cand oameni foate diferiti se imprietenesc si comunica fluid ca si cum s-ar sti de o viata.

Ne-am despartit cu greu, mai ales ca eu aveam o burta cam grea, iar stapana mea – bratele pline de plante.

Nu ne-am revazut de atunci, insa ne salutam de cate ori avem ocazia pe Skype. Eu ii arat ce frumos sunt, el ma complimenteaza si apoi merg cu stapana mea si ii aratam pe camera ce plante noi mai avem noi, cum le ingrijim….chestii din astea…

Ei si acum puneti voi in oglinda cele doua intamplari…

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s